Conceptul de „criză a identităţii”

În viziunea lui Erick Erikson (1964) procesul dezvoltării personalităţii se întinde pe întregul curs al vieţii şi este guvernat de un principiu pe care îl numeşte „principiu epigenetic de maturaţie”, înţelegând prin aceasta că cele opt etape de dezvoltare gândite de el sunt determinate de factorii genetici moşteniţi. Fiind un tradiţionalist freudian, a conceput primele patru stadii oarecum similar cu etapele de dezvoltare psihosexuală descrise de S. Freud. Dar, în timp ce Freud decretează că personalitatea se conturează cert la vârsta de cinci ani, Erikson consideră că ea continuă să se dezvolte de-a lungul întregii vieţi, evoluând şi depăşind cele opt serii stadiale care conţin în sine câte o criză care se cere rezolvată.
Studiul major privind identitatea Eu-lui a constituit în teoria să tema centrală. A încercat să arate că rolul Eu-lui este mai important decât al inconştientului descris şi susţinut de Freud şi că impactul culturii, societăţii şi istoriei asupra formării personalităţii ca totalitate este definitoriu. Consideră că oamenii nu sunt stăpâniţi în întregime de forţe biologice-instinctuale şi că Eu-l continuă să se dezvolte foarte mult mai ales după copilărie. Studiile întreprinse după 1943 asupra tribului indian Yurok din nordul Californiei i-au permis să observe un fenomen care nu putea fi explicat de teoria ortodoxă clasică freudiană. Simptomele observate se centrau în jurul ideii de „lipsă de rădăcini culturale” sau tradiţie şi erau de fapt rezultatul lipsei de „identitate” („self-image” – imagine de sine clară). Acest fenomen l-a numit iniţial „identity confusion” şi a mai fost observat de el în tulburările emoţionale ale veteranilor din cel de-al doilea Război Mondial. Era convins că aceşti oameni se aflau în suferinţă nu doar ca urmare a reprimării conflictelor, ci mai curând ca rezultat al confuziei care urma experienţelor traumatice de război care-i rupeau de mediul lor cultural şi social.
Interesul său cel mai puternic a fost axat asupra rolului pe care istoria îl are asupra tânărului – personalitate în formare – şi s-a concretizat într-un număr de studii psihoistorice asupra unor figuri celebre ca: Adolf Hitler, Maxim Gorki, Martin Luther. Studiul cel mai faimos îl priveşte pe Mahatma Ghandi la care examinează criza de identitate de la sfârşitul vieţii şi care tratează asupra ideii de nonviolenţă ca tehnică de a aduce modificări în planul social.
În viziunea lui Erikson condiţiile dezvoltării umane generează o serie de conflicte („crize”) cărora persoana trebuie să le facă faţă la fiecare stadiu. Criza există potenţial la naştere ca o predispoziţie înnăscută şi capătă importanţă doar la o anumită etapă definită în dezvoltare când condiţiile de mediu solicită anumite exigenţe de la individ. Criza reprezintă, astfel, acea ciocnire sau confruntare cu mediul care impune o schimbare marcantă pentru individ.
Perioadele acestea dau vulnerabilităţi şi totodată puterea schimbării energiilor instinctuale de la un pol la altul, iar fiecare stadiu, etapă a dezvoltării implică un punct de întoarcere şi o schimbare de comportament care-i impune individului o anumită alegere pentru a face faţă crizei. El poate alege o variantă de comportament adaptiv-pozitivă sau una neadaptativă şi negativă. În cazul în care individul alege varianta adaptiv-pozitivă, personalitatea va manifesta o evoluţie normală, cu puterea de a confrunta următoarea etapa critică a dezvoltării sale. Erikson consideră că ambele moduri de a face faţă fiecărei etape trebuie să fie incorporate în „identitatea Eu-lui”, deoarece dezvoltă ca atitudine încrederea în propriile capacităţi dar şi simţul de neîncredere, ca formă necesară de protecţie împotriva încercărilor de a ne decepţiona. Eu-l trebuie să consiste la fiecare etapă de dezvoltare atât din atitudini preliminare pozitive adaptative cât şi, în parte, din atitudini critice, numai atunci criza este asociată cu fiecare etapă rezolvată.
O scurtă vedere asupra întregului proces de dezvoltare a personalităţii prezintă în stânga cele opt etape, în mijloc anii cu aproximaţie, iar în dreapta modurile de adaptare contrastantă. Ultimele trei stadii pot să varieze de la individ la individ.
Perioada adolescenţei este considerată de Erikson crucială deoarece la această vârstă se ridică problema fundamentală a identităţii Eu-lui care se cere rezolvată. Tot ceea ce simte şi ştie individul despre el însuşi este supus interpretării, consolidării şi concentrării într-un întreg integrat imaginii de sine, care trebuie să capete sens şi să ofere continuitatea cu trecutul şi viitorul dorit. Ceea ce cred alţii despre noi şi noi despre noi înşine trebuie să ofere un tablou coerent şi congruent, care surprinde identitatea Eu-lui unei persoane.
Ieşirea din adolescenţă cu un anumit sens al identităţii Sine-lui dă forţa şi capacitatea de a face faţă perioadei adulte, care vine cu un sens extins de siguranţă şi încredere. La Erikson, fidelitatea este miezul identităţii sau conştiinţa continuităţii Sine-lui şi ea dă posibilitatea individului de a-şi realiza potenţialităţile într-un context care să-i permită să fie el însuşi dar şi folositor celorlalţi, loial cu Sine însuşi dar şi cu ceilalţi.
Integritatea se câştigă în stadiul final al vieţii iar identitatea va fi întreţinută prin înţelepciune care provine din rezolvarea tuturor crizelor de identitate. Timpul permite acum persoanei o privire retrospectivă, reflexii asupra vieţii, precum şi elaborarea unor măsuri de desăvârşire. Persoana poate trăi sentimentul împlinirii, realizării de sine şi satisfacţiei în urma adjudecării victoriilor şi insucceselor posedând, astfel, ceea ce Erikson numeşte „integritatea Eu-lui” sau poate privi viaţa cu sentimentul de frustrare, ranchiună şi regret pentru greşelile care nu mai pot fi rectificate, trăind disperarea, dezgustul de viaţă sau dispreţul faţă de ceilalţi.