Cum să-mi ajut copiii să facă o facultate?

Reuşita şcolară a copiilor îi preocupă în mod legitim pe mulţi părinţi. Ei ştiu că pot juca un rol activ în acest domeniu. Totuşi, majoritatea studiilor arată că acest rol nu rezidă atât în ajutorul şcolar direct („trebuie iar să-i verific tema şi să-1 fac sa spună lecţia"), cât în atitudinile educative globale, care tind să-1 facă pe copil responsabil dincolo de sfera şcolară: sâ-1 asculţi, sa-1 încurajezi să-şi exprime părerile, să-i ceri părerea (şi să ţii cont de ea!) pentru deciziile familiale ce-1 privesc (precum locul de petrecere a vacanţei sau decorarea camerei), să-i încredinţezi mici sume de bani să le administreze.
Se pare că ajutorul direct, izolat are un impact destul de slab asupra rezultatelor şcolare pe termen lung ale copiilor. El poate funcţiona în ciclul primar, dar, începând cu adolescenţa, rezultatele riscă sa se prăbuşească. Mulţi elevi cu un nivel până atunci satisfăcător trec cu greu peste hopul intrării la colegiu, liceu, universitate. Ei nu au devenit însă mai puţin inteligenţi. Ci ei mi ajung să înveţe „pentru ei", în timp ce ajutorul părinţilor se diminuează (pentru că copiii îl vor refuza sau părinţii nu mai continuă).
Cel mai bun predictor al reuşitei şcolare este mai degrabă calitatea educaţiei globale de a ameliora stima de sine. Este şi firesc, pentru a reuşi în studiile pe termen lung nu contează doar competenţele intelectuale şi cantitatea de lucru, ci şi stabilitatea emoţionala, rezistenţa la eşecuri etc., toate aceste fiind legate de stima de sine.
Pentru ca un copil să reuşească la şcoală, trebuie ca părinţii să instaureze un bun echilibru între „securizare" (să-i arate copilului că este iubit) şi „lege" (să-i aminteşti regulile). Din aceasta perspectivă, am extras patru profiluri educative:
— Tipul „rigid" (prea multă lege şi puţină securitate): „Taci şi toceşte"
— Tipul „incubat" (fără lege şi prea multă securitate): „Dragul meu, te iubesc, nu vrei să faci o mică temă?")
— Tipul „laisser-faire" (fără lege şi fără securizare); „Vezi să stingi televizorul înainte să mergi la culcare." Acest tip comportă două sub-categorii: tipul „din principiu" (părinţii au hotărât că non-directivitatea era o metodă educativă) şi tipul „depăşit" (părinţii au renunţat pur şi simplu să impună şi să propună ceva progeniturii lor).
— Tipul „stimulant" (lege şi securizare): „Dragul meu, unde ai ajuns cu lecţiile?"
Deci, lucrurile sunt clare: pentru ca copilul dvs. să înveţe bine la şcoală, trebuie să vă ocupaţi de stima sa de sine. Şi pentru a vă ocupa de ea, trebuie să vă îngrijiţi nu doar de competenţele sale şcolare, ci şi de întreaga sa persoană. Eugen, tată de familie, 45 de ani, rezumă astfel atitudinea sa: „Toată viaţa mea nu am avut niciodată ca obiectiv principal să le transmit bogăţii materiale copiilor mei. Dacă asta le parvenea, cu atât mai bine, dar era ceva în plus. Nu voiam să sacrific starea mea de bine, şi a lor, pentru aceste griji materiale. Însuşi tatăl meu renunţase să trăiască pentru a munci ca un nebun, sub pretextul de a ne construi un cadru de viaţă privilegiat: rezultatul a fost că noi n-am profitat niciodată de el, nici el de noi, înainte de a muri, la cincizeci de ani. Ceea ce este important pentru copii mei, este să le acord timp, dragoste şi atenţie; este ca ei să poată urma studiile pe care le aleg fără să se teama de preţul şi de durata lor; şi să aibă încredere în ei. Restul este accesoriu."

Este o atitudine demnă de urmat, nu?