Cum să-mi ajut copiii să facă o facultate?

Reuşita şcolară a copiilor îi preocupă în mod legitim pe mulţi părinţi. Ei ştiu că pot juca un rol activ în acest domeniu. Totuşi, majoritatea studiilor arată că acest rol nu rezidă atât în ajutorul şcolar direct („trebuie iar să-i verific tema şi să-1 fac sa spună lecţia"), cât în atitudinile educative globale, care tind să-1 facă pe copil responsabil dincolo de sfera şcolară: sâ-1 asculţi, sa-1 încurajezi să-şi exprime părerile, să-i ceri părerea (şi să ţii cont de ea!) pentru deciziile familiale ce-1 privesc (precum locul de petrecere a vacanţei sau decorarea camerei), să-i încredinţezi mici sume de bani să le administreze.
Se pare că ajutorul direct, izolat are un impact destul de slab asupra rezultatelor şcolare pe termen lung ale copiilor. El poate funcţiona în ciclul primar, dar, începând cu adolescenţa, rezultatele riscă sa se prăbuşească. Mulţi elevi cu un nivel până atunci satisfăcător trec cu greu peste hopul intrării la colegiu, liceu, universitate. Ei nu au devenit însă mai puţin inteligenţi. Ci ei mi ajung să înveţe „pentru ei", în timp ce ajutorul părinţilor se diminuează (pentru că copiii îl vor refuza sau părinţii nu mai continuă).
Cel mai bun predictor al reuşitei şcolare este mai degrabă calitatea educaţiei globale de a ameliora stima de sine. Este şi firesc, pentru a reuşi în studiile pe termen lung nu contează doar competenţele intelectuale şi cantitatea de lucru, ci şi stabilitatea emoţionala, rezistenţa la eşecuri etc., toate aceste fiind legate de stima de sine.
Pentru ca un copil să reuşească la şcoală, trebuie ca părinţii să instaureze un bun echilibru între „securizare" (să-i arate copilului că este iubit) şi „lege" (să-i aminteşti regulile). Din aceasta perspectivă, am extras patru profiluri educative:
— Tipul „rigid" (prea multă lege şi puţină securitate): „Taci şi toceşte"
— Tipul „incubat" (fără lege şi prea multă securitate): „Dragul meu, te iubesc, nu vrei să faci o mică temă?")
— Tipul „laisser-faire" (fără lege şi fără securizare); „Vezi să stingi televizorul înainte să mergi la culcare." Acest tip comportă două sub-categorii: tipul „din principiu" (părinţii au hotărât că non-directivitatea era o metodă educativă) şi tipul „depăşit" (părinţii au renunţat pur şi simplu să impună şi să propună ceva progeniturii lor).
— Tipul „stimulant" (lege şi securizare): „Dragul meu, unde ai ajuns cu lecţiile?"
Deci, lucrurile sunt clare: pentru ca copilul dvs. să înveţe bine la şcoală, trebuie să vă ocupaţi de stima sa de sine. Şi pentru a vă ocupa de ea, trebuie să vă îngrijiţi nu doar de competenţele sale şcolare, ci şi de întreaga sa persoană. Eugen, tată de familie, 45 de ani, rezumă astfel atitudinea sa: „Toată viaţa mea nu am avut niciodată ca obiectiv principal să le transmit bogăţii materiale copiilor mei. Dacă asta le parvenea, cu atât mai bine, dar era ceva în plus. Nu voiam să sacrific starea mea de bine, şi a lor, pentru aceste griji materiale. Însuşi tatăl meu renunţase să trăiască pentru a munci ca un nebun, sub pretextul de a ne construi un cadru de viaţă privilegiat: rezultatul a fost că noi n-am profitat niciodată de el, nici el de noi, înainte de a muri, la cincizeci de ani. Ceea ce este important pentru copii mei, este să le acord timp, dragoste şi atenţie; este ca ei să poată urma studiile pe care le aleg fără să se teama de preţul şi de durata lor; şi să aibă încredere în ei. Restul este accesoriu."

Este o atitudine demnă de urmat, nu?

Prima zi la job

"Inainte de prima zi de munca, cei mai multi dintre noi avem o noapte alba, in care ne punem nenumarate intrebari: 'cum o fi seful?', 'oare cum o sa ma inteleg cu noii colegi?' sau 'voi reusi sa inteleg si sa fac tot ce mi se cere?'. Toti am avut o 'prima de zi de munca', deci toata lumea va va intelege dezorientarea. "

Incercati pe cat posibil sa nu faceti comparatii cu fostul loc de munca, vorbindu-i de rau pe fostii colegi sau pe fostii sefi. Nu puneti prea multe intrebari despre cine este x sau y, nimanui nu-i plac astfel de curiosi. Puteti adresa intrebari despre munca fiecaruia, incercand sa aflati cum ati fi de folos. De asemenea, le puteti cere sfatul sau ajutorul, daca aveti nevoie. Cel mai bine este sa va pastrati neutru, sa nu incercati sa intrati pe sub pielea oamenilor incepand sa barfiti ca sa va faceti placut.

Despre droguri

"Parintii sunt primii care ar putea sa sesizeze cele mai discrete semne si schimbari care apar in comportamentul unui adolescent care bea sau se drogheaza. Ei pot sa ii urmareasca somnul, apetitul, sa surprinda exploziile emotionale sau, din contra, izolarea. Insa de cele mai multe ori, parintilor le este greu sa accepte ca s-a produs cu adevarat o schimbare si incearca diferite explicatii pentru comportamentul copilului: ca poate e obosit, pentru ca are mult de invatat la scoala, ca s-a indragostit, si din aceasta cauza adolescentul a devenit mai izolat. Uneori, parintii ajung la adevar, dar le este dificil sa-l recunoasca. Aceasta este cea mai mare bariera in calea descoperirii dependentilor de droguri", subliniaza psihologul Mirela Zivari. De aceea, tanarul consumator de droguri este depistat mult prea tarziu, cand deja s-a instalat dependenta. Iar problema cea mai mare nu o constituie dependenta fizica de drog, ci dependenta psihica, adica nevoia adolescentului de a fi in permanenta in preajma oamenilor care consuma alcool sau droguri, de a consuma inca din prima clipa in care s-a trezit dimineata, de a frecventa doar grupurile in care se bea si se fumeaza marijuana sau se iau pilule de ecstasy.

Parintii pot sa observe ca e ceva in neregula cu tanarul daca se schimba ritmul de veghe-somn la adolescent: dintr-o data el doarme ziua, iar noaptea se plimba. Al doilea semn important este schimbarea poftei de mancare. In general, consumul de drog se asociaza cu o scadere a apetitului, iar acest simptom poate fi gresit interpretat de parinti, care cred ca tanarul tine cura de slabire. Un alt lucru evident este ca adolescentul dispare de acasa si isi petrece tot mai putin timp cu familia, lipseste in mod repetat de la scoala. "Brusc se inventeaza o scuza pentru plecarile de acasa: o foarte buna prietena sau un prieten care ramane singur si are nevoie de companie. In plus, un alt semn de ingrijorare pentru parinti ar trebui sa fie schimbarile tegumentului, privirea neclara a adolescentului, petele maro pe albul ochiului, dilatarea exagerata sau, dimpotriva, contractarea neobisnuita a pupilei. Deoarece unele droguri au efect de modificare a dimensiunii pupilei. Adolescentii care se drogheaza prezinta si un tremur al mainilor. A cauta semne de ace pe maini este inutil, pentru ca deja adolescentii s-au perfectionat si nu se mai injecteaza in zone vizibile", arata specialistul nostru. In ceea ce priveste starea psihica a tanarului care consuma cantitati mari de alcool sau droguri, el nu-si gaseste locul, este agitat in permanenta. Nu este vorba neaparat de scandaluri, de certuri, deoarece unele droguri, cum ar fi heroina, le afecteaza vitalitatea tinerilor. In ultima instanta, parintii pot verifica buzunarele tanarului, arata psihologul nostru. Iar daca descopera un miros intepator al hainelor si urme de tutun in buzunar, acestea sunt alte semne de intrebare pentru parinti.

Cu cat toate aceste semne sunt descoperite mai devreme, cu atat tratarea dependentei va fi mai usoara. Totusi, al doilea pas de urmat de catre parinti este cel mai dificil, deoarece trebuie sa urmeze o confruntare, o recunoastere a problemei si, in sfarsit, admiterea unui tratament. "A convoca o sedinta de familie in care parintii sa ii ceara adolescentului sa recunoasca imediat ca se drogheaza este inutil. Nu se da un ultimatum adolescentului: Daca te mai prind vreodata baut sau ametit de droguri, te dau afara din casa!. Pentru ca amenintarile si ultimatumurile nu sunt acceptate si respectate de catre adolescent. Recurgand la astfel de metode, parintii nu fac decat sa prelungeasca boala. Adolescentul are nevoie de trezire la realitate, de a constientiza ce se intampla, de a gasi o solutie", explica psihologul Mirela Zivari. Daca adolescentul consuma alcool sau droguri de mult timp, prima vizita trebuie sa fie la medicul de familie, deoarece de cele mai multe ori consumul de alcool si de droguri se asociaza cu probleme de ficat. Tinerii care folosesc droguri injectabile prezinta chiar un risc ridicat de a contracta virusul hepatitei C. Medicul de familie il va trimite apoi pe tanar la un medic psihiatru.

Impreuna cu specialistul se stabileste programul de dezintoxicare. In cazul in care adolescentul consuma tigari de marijuana, canabis, pastile de ecstasy, dependenta se instaleaza mai greu. Insa daca tanarul consuma heroina, dependenta fizica si psihica urmeaza imediat dupa primele prize, iar toxicomanul nu poate trai fara drog. Sevrajul este una dintre caile cele mai bune de lupta antidrog si inseamna privarea brusca si definitiva de substante halucinogene. Spitalizarea, care in mod normal dureaza aproximativ zece zile, este perioada cea mai grea, atat starea psihica, cat si cea fizica a adolescentului fiind critice. "Medicii psihiatri au scheme de tratament care il ajuta pe copil sa treaca prin toate etapele sevrajului, fara nici o neplacere: fara stari de voma, fara dureri de spate, fara sentimentul ca se descompun. Atentie insa: cu cat sevrajul este mai usor, cu atat recaderea se va instala mai rapid, iar parintele trebuie sa previna eventualele probleme care ar putea aparea dupa incheierea tratamentului propriu-zis. In plus, dezintoxicarea nu este o terapie a adolescentului care se drogheaza, ci o terapie de familie. Sedintele de terapie individuala trebuie alternate cu sedintele la care iau parte si parintii, care vor fi informati asupra urmatorilor pasi necesari pentru vindecarea totala a tanarului", precizeaza specialistul nostru.

"Parintele care sustine ca a facut totul pentru copil, iar acesta i-a inselat asteptarile greseste foarte mult. Parintii care vor sa suplineasca lipsa de timp cu adolescentul prin obiecte, plimbari, excursii, masina nu isi fac bine meseria de parinte. Copilul simte nevoia de a fi important pentru parinte. De aceea, gasim adolescenti-consumatori de droguri atat in familii cu o situatie materiala buna, cat si in familiile dezorganizate si fara prea multi bani. In plus, adolescentul trebuie monitorizat in permanenta. Parintii trebuie sa stie cu cine isi petrece copilul lor timpul liber, cu cine sta pe messenger, cu cine sta pe chat si in ce locuri se intalneste cu prietenii. Cu cat copilul se va invarti in zone cu faima in privinta consumului de droguri, cu atat sansele ca el sa cada in patima acestui viciu sunt mai mari. Exista o legatura stransa intre consumul de alcool si cel de droguri. Tinerii merg intr-un club, beau vin si, de ce nu, incearca si o pastila de ecstasy", arata psihologul Mirela Zivari.

Psihologul Mirela Zivari arata ca exista categorii de adolescenti care prezinta un risc ridicat de a deveni dependenti de droguri sau mari consumatori de alcool: "In general, exista o vulnerabilitate care poate sa conduca la un consum de droguri. Vulnerabilitatea tine de nivelul de control al impulsului, de unele tulburari de personalitate, evidentiate in adolescenta sau chiar mai devreme. Vor deveni dependenti adolescentii care au o dificultate in a spune Stop! celor care ii imbie la consumul de droguri, dar si tinerii teribili, care cred ca pot sa faca orice. Pe locul al doilea se situeaza factorii sociali, pentru ca traind intr-un grup de consumatori sansele sunt foarte mari ca tanarul sa devina la randul lui consumator".

Infidelitatea

Pacatul unui sentiment tradat

Ce simti cand sentimentul de tradare te domina ? Cu siguranta o lume intreaga de planuri , vise si sperante se naruie ca un castel de nisip

Cu totii suntem sortiti pacatului infidelitatii, tradarii unui semntiment de un impuls necontrololat ce naste in sufletele noastre adevarate razboaie cu noi insine - dar reusim sa intelegem ce se intampla dupa ce gustam din fructul lui?

Ce lume!, cu prejudecati sau fara, se poate intampla oricui - ce urme lasa si ce semne adanci pot fi sapate in mintea si sufletele noastre!, dar isi vor gasi vindecarea?

Intrebarea, magnifica intrebare: " de ce?": "De ce mie?", "De ce m-a inselat?" ,
"Oare cine a fost de vina?" Nu am crezut vreodata ca mi se poate intampla asa ceva!", "Nu pot sa accept !!! ; ma simt tradata!" - SUNT cateva din sirul fara sfarsit al intrebarilor ce apar mereu cand traim experienta - infidelitatea.

Studii de specialitate ce au la baza aceste experiente, ne arata ca infidelitatea este principala cauza a disfunctionalitatilor in relatia de cuplu , ce duc de cele mai multe ori la neinceredere, separare sin u in cele din urma la despartiri definitive.

Dar ce este infidelitatea ?
Parafrazand dintr-o definitie cu caracter stiintific, aceasta ne arata ca suntem nestatornici in sentimente si ne incalcam credintele de cuplu.

Traim sentimentul infidelitatii intr-o relatie fie de o parte sau cealalta "a primului pas", atunci cand comunicarea inceteaza, cand refuzul inconstient al partenerilor inspre rezolvarea problemelor de cuplu , este noua regula ; concluzia este ca fiecare isi cauta raspunsuri in bratele altcuiva. Dar cel mai important ramane sa descoperim pentru noi insine ce anume s-a intamplat si cum de s-a ajuns pe drumul unei aventuri. Fiecare aventura are istoria ei cu detalii mai mult sau mai putin curioase.

Unii devin infideli din nevoia de a se simti importanti, altii pentru ca se tem ca partenerul lor de viata incepe sa creasca ca statut socio-profesional sau econimic, iar a treia categorie pentru ca treptat descopera ca nu se pot acomoda cu ideea de a trai alatri de un singur partener toata viata. De asemenea infidelitatea apare si atunci cand unul dintre parteneri doreste sa demonstreze ca are succes la sexul opus ( fie in perioadele critice ale vietii - andropauza, pierderea locului de munca, supraincarcare in planul responsabilitatilor parentale, fie in perioadele de "glorie" caracterizate prin succes profesional, castiguri financiare mari).

Nemultumirile si sentimentele refulate duc deci si ele in aceiasi directie, astfel incat noutatea pe care o imprima o noua relatie reprezinta o tentatie la care putini rezista. Rezistenta este conferita, de fapt, de o structura psihologica puternica, nemarcata de traume emotionale din copilarie si adolescenta. In plus, "rezistenta" la infidelitate este o consecinta a unei bune relatii de cuplu.

Cand suntem inselati avem tendinta de a ne invinovati, de a lua o decizie cat mai repede, chiar daca - nu va fi cea pe care o simti cu adevarat.

Daca poti trece peste si vrei sa mai dai o sansa relatiei, ai datoria sa stii ca drumul nu este usor.

Comunicarea cu partenerul despre cauzele care au declansat situatia de criza in cuplu si gasirea unor raspunsuri de comun accord acceptate vor fi primii pasi inspre rezolvarea problemelor voastre.

Daca nu poti trece peste si ajungi la concluzia ca despartirea este singura solutie, daca pentru tine asa arata punctul final al relatiei, atunci sa stii ca nu-ti va fi deloc usor, dar nici imposibil. Important este sa constientizezi situatia si sa stii cum poate dragostea in multe cazuri sa fie un adevarat drog.

Ai de parcurs un drum lung cu tine insuti, incet dar sigur iti vei recapata increderea in tine si vei stii cum sa iti tii viata in propriile miini.Si chiar daca iti va aparea in minte din cand in cand sa stii ca, recaderea nu este un esec ea ca si stare este un pas inspre vindecare.

Conceptul de „criză a identităţii”

În viziunea lui Erick Erikson (1964) procesul dezvoltării personalităţii se întinde pe întregul curs al vieţii şi este guvernat de un principiu pe care îl numeşte „principiu epigenetic de maturaţie”, înţelegând prin aceasta că cele opt etape de dezvoltare gândite de el sunt determinate de factorii genetici moşteniţi. Fiind un tradiţionalist freudian, a conceput primele patru stadii oarecum similar cu etapele de dezvoltare psihosexuală descrise de S. Freud. Dar, în timp ce Freud decretează că personalitatea se conturează cert la vârsta de cinci ani, Erikson consideră că ea continuă să se dezvolte de-a lungul întregii vieţi, evoluând şi depăşind cele opt serii stadiale care conţin în sine câte o criză care se cere rezolvată.
Studiul major privind identitatea Eu-lui a constituit în teoria să tema centrală. A încercat să arate că rolul Eu-lui este mai important decât al inconştientului descris şi susţinut de Freud şi că impactul culturii, societăţii şi istoriei asupra formării personalităţii ca totalitate este definitoriu. Consideră că oamenii nu sunt stăpâniţi în întregime de forţe biologice-instinctuale şi că Eu-l continuă să se dezvolte foarte mult mai ales după copilărie. Studiile întreprinse după 1943 asupra tribului indian Yurok din nordul Californiei i-au permis să observe un fenomen care nu putea fi explicat de teoria ortodoxă clasică freudiană. Simptomele observate se centrau în jurul ideii de „lipsă de rădăcini culturale” sau tradiţie şi erau de fapt rezultatul lipsei de „identitate” („self-image” – imagine de sine clară). Acest fenomen l-a numit iniţial „identity confusion” şi a mai fost observat de el în tulburările emoţionale ale veteranilor din cel de-al doilea Război Mondial. Era convins că aceşti oameni se aflau în suferinţă nu doar ca urmare a reprimării conflictelor, ci mai curând ca rezultat al confuziei care urma experienţelor traumatice de război care-i rupeau de mediul lor cultural şi social.
Interesul său cel mai puternic a fost axat asupra rolului pe care istoria îl are asupra tânărului – personalitate în formare – şi s-a concretizat într-un număr de studii psihoistorice asupra unor figuri celebre ca: Adolf Hitler, Maxim Gorki, Martin Luther. Studiul cel mai faimos îl priveşte pe Mahatma Ghandi la care examinează criza de identitate de la sfârşitul vieţii şi care tratează asupra ideii de nonviolenţă ca tehnică de a aduce modificări în planul social.
În viziunea lui Erikson condiţiile dezvoltării umane generează o serie de conflicte („crize”) cărora persoana trebuie să le facă faţă la fiecare stadiu. Criza există potenţial la naştere ca o predispoziţie înnăscută şi capătă importanţă doar la o anumită etapă definită în dezvoltare când condiţiile de mediu solicită anumite exigenţe de la individ. Criza reprezintă, astfel, acea ciocnire sau confruntare cu mediul care impune o schimbare marcantă pentru individ.
Perioadele acestea dau vulnerabilităţi şi totodată puterea schimbării energiilor instinctuale de la un pol la altul, iar fiecare stadiu, etapă a dezvoltării implică un punct de întoarcere şi o schimbare de comportament care-i impune individului o anumită alegere pentru a face faţă crizei. El poate alege o variantă de comportament adaptiv-pozitivă sau una neadaptativă şi negativă. În cazul în care individul alege varianta adaptiv-pozitivă, personalitatea va manifesta o evoluţie normală, cu puterea de a confrunta următoarea etapa critică a dezvoltării sale. Erikson consideră că ambele moduri de a face faţă fiecărei etape trebuie să fie incorporate în „identitatea Eu-lui”, deoarece dezvoltă ca atitudine încrederea în propriile capacităţi dar şi simţul de neîncredere, ca formă necesară de protecţie împotriva încercărilor de a ne decepţiona. Eu-l trebuie să consiste la fiecare etapă de dezvoltare atât din atitudini preliminare pozitive adaptative cât şi, în parte, din atitudini critice, numai atunci criza este asociată cu fiecare etapă rezolvată.
O scurtă vedere asupra întregului proces de dezvoltare a personalităţii prezintă în stânga cele opt etape, în mijloc anii cu aproximaţie, iar în dreapta modurile de adaptare contrastantă. Ultimele trei stadii pot să varieze de la individ la individ.
Perioada adolescenţei este considerată de Erikson crucială deoarece la această vârstă se ridică problema fundamentală a identităţii Eu-lui care se cere rezolvată. Tot ceea ce simte şi ştie individul despre el însuşi este supus interpretării, consolidării şi concentrării într-un întreg integrat imaginii de sine, care trebuie să capete sens şi să ofere continuitatea cu trecutul şi viitorul dorit. Ceea ce cred alţii despre noi şi noi despre noi înşine trebuie să ofere un tablou coerent şi congruent, care surprinde identitatea Eu-lui unei persoane.
Ieşirea din adolescenţă cu un anumit sens al identităţii Sine-lui dă forţa şi capacitatea de a face faţă perioadei adulte, care vine cu un sens extins de siguranţă şi încredere. La Erikson, fidelitatea este miezul identităţii sau conştiinţa continuităţii Sine-lui şi ea dă posibilitatea individului de a-şi realiza potenţialităţile într-un context care să-i permită să fie el însuşi dar şi folositor celorlalţi, loial cu Sine însuşi dar şi cu ceilalţi.
Integritatea se câştigă în stadiul final al vieţii iar identitatea va fi întreţinută prin înţelepciune care provine din rezolvarea tuturor crizelor de identitate. Timpul permite acum persoanei o privire retrospectivă, reflexii asupra vieţii, precum şi elaborarea unor măsuri de desăvârşire. Persoana poate trăi sentimentul împlinirii, realizării de sine şi satisfacţiei în urma adjudecării victoriilor şi insucceselor posedând, astfel, ceea ce Erikson numeşte „integritatea Eu-lui” sau poate privi viaţa cu sentimentul de frustrare, ranchiună şi regret pentru greşelile care nu mai pot fi rectificate, trăind disperarea, dezgustul de viaţă sau dispreţul faţă de ceilalţi.

Studii asupra suicidului

Cea mai uzuală definire fiind cea etimologică, suicidul (din latiescul “sui caedere”) a fost considerat “omorul de sine”, 1737. Durkheim(1879) propune o primă definiţie comprehensivă a suicidului, arătând că pot fi numite suicid “toate cazurile de moarte care rezultă direct sau indirect dintr-un act, pozitiv sau negativ, realizat de victima însăşi şi care cunoştea rezultatul la care se va ajunge.”

O definire psiho-socială a fenomenului este furnizată de către V.-T. Dragomirescu, care arată că “fenomenul suicidar se defineşte ca o formă specifică de comportament individual antisocial, de tip autoagresiv, supus unui determinism şi având drept scop acceptarea voluntară – conştientă şi deliberată – a întreruperii cursului vieţii de către însuşi individul care a adoptat această soluţie pentru rezolvarea unor conflicte personale”. Suicidul este un act uman de încetare din viaţă, autoprodusă şi cu intenţie proprie.”

Dintr-o perspectivă psihopatologică, psihiatrul şi psihologul român G. Ionescu vede în suicid “…actul autosuprimării existenţei desfăşurat într-un moment de tensiune afectivă sau de perturbare a conştienţei”.

Dată fiind marea diversitate a actelor suicidare şi extensiunea terminologică abuzivă, actualmente este necesar să se vorbească de suicid “reuşit”, sau “consumat”, pentru a arăta că actul şi-a atins scopul şi a-l diferenţia de o simplă tentativă de autoliză.

Vorbind despre “autorii” actelor autoagresive se foloseşte următoarea treminologie:
– sinucigaşi – pentru cei care al căror act a reuşit;
– suicidari sau suicidanţi – pentru cei al căror act a eşuat.

CRITERII DE DIAGNOSTICARE A SUICIDULUI

Există foarte multe situaţii care solicită un “diagnostic diferenţial”, cum ar fi: sinuciderile duble sau colective; simularea omuciderii; disimularea actului autodistructiv; asocierea homicidului cu suicidul; discordanţa datelor de anchetă şi a constatărilor medico-legale; insuficienţa sau lipsa motivării actului; existenţa şantajului cu suicidul în antecedente etc. În fiecare din aceste contexte primordială este excluderea crimei şi a accidentului.

Construind un Modelul în Triunghi al sinuciderii, ale cărui elemente sunt: dorinţa de a muri; un plan al suicidului şi o mare suferinţă care trebuie alinată, prezintă criteriile ştiinţifice ale cauzelor necesare şi suficiente pentru un eveniment suicidar. Autorul consideră că actul autovatămător poate fi judecat după letalitatea planului şi a metodelor folosite.

Conceptul de “letalitate” se referă la probabilitatea morţii în urma sinuciderii şi se evaluează prin prisma metodelor de autovătămare folosite.

Ideea de la care s-a plecat a fost aceea că moartea este mai probabilă când victimele utilizează metode grav vătămătoare, cu acţiune rapidă şi ireversibilă, cum ar fi spânzurarea, aruncarea de la înălţime, împuşcarea etc.Criterii pentru evaluarea letalităţii planului suicidar, ţinând cont de faptul că 3 aspecte ale comportamentului autovătămător influeţează letalitatea planului suicidar:
- Adecvarea planului;
- Eficacitatea metodei;
- Eforturile de a preveni salvarea.

Adolescentii si debutul vietii sexuale

Concluziile cercetatorilor pe baza studiilor facute

„Trăim împreună pentru că ne iubim sau pentru că suntem atraşi sexual unul faţă de altul? Valorizăm mai mult sexualitatea sau sentimentul?"

Răspunsurile pot fi relative, însă premisa este sigură; erotismul devine, din ce în ce mai mult şi la vârste din ce mai timpurii, un domeniu de fascinantă atractivitate , de exercitare a identităţii, autonomiei şi afirmării Eu – lui. În zilele noastre , de interdicţie şi tabu, sexualitatea a devenit – întrucâtva obligatorie şi necesară.

Statistic vorbind adolescenţii care nu au relaţii sexuale tind să fie consideraţi drept devianţi şi anormali.

Cu alte cuvinte, mai mult ca oricând, cuplul modern afirmă importanţa şi valoarea psihologică a sexualităţii pentru autenticitatea şi viabilitatea relaţiei ca atare.

Câteva cercetări româneşti efectuate între anii 1993 – 1995, s-au preocupat de analiza comparativă a atitudinilor şi comportamentelor privind iniţierea psihosexuală la adolescenţi (băieţi şi fete între 15 şi 19 ani), precum şi de relevarea unor caracteristici ale sexualităţii şi identităţii psihosexuale în această etapă a vieţii.

Efectuate pe baza unor loturi semnificative de subiecţii şi a unor metodologii de investigaţie, bazate pe chestionare de opinie şi autoapreciere, interviuri clinice, conversaţii repetate, analiza unor jurnale intime, observaţii, etc. observaţiile au dus la rezultate interesante.

Astfel în 1993, într-o cercetare efectuată pe un lot de 176 subiecţi adolescenţi, din 3 licee cu profiluri diferite, cuprinzând 98 de fete şi 80 de băieţi din clasele X- XII, semnalează că, deşi 46% dintre liceeni şi-au început viaţa sexuală în jurul vârstei de 16 ani (ceea ce atrage atenţia asupra unei precocităţi a iniţierii sexuale ), totuşi, numărul contactelor sexuale variază de la sex la sex, de la perioadă la perioadă, predominând relaţiile sexuale sporadice şi abstinenţa relativă sau chiar totală, imediat după consumarea „debutului” vieţii sexuale.

Majoritatea adolescenţilor investigaţi (69,5%), apreciază viaţa sexuală ca o sursă de „impresii pozitive şi satisfacţii”, chiar dacă nu au debutat, dar doar 39% dintre cei care au debutat în viaţa sexuală se declară şi satisfăcuţi de aceasta, datorită dezamăgirilor şi problemelor care au apărut între timp. Numai 38% dintre adolescenţi au un partener cu care, temporar, se simt satisfăcuţi: 20% nu sunt mulţumiţi de partenerii lor, iar 22,5% reclamă lipsa oricărui prieten şi serioase dificultăţi de relaţionare cu sexul opus.

În special la fete se evidenţiază probleme legate de „rejectarea” sex- rolului feminin, datorate dificultăţilor de identificare psihosexuală, în vreme ce, la majoritatea băieţilor nu se constată dificultăţi în adoptarea prerogativelor de sex-rol, ei având un grad de auto-acceptare şi de confort în rolul psihosexual mai mare decât fetele.

Totuşi , 65,5% dintre adolescenţi resimt lacune în cunoştinţele lor privind relaţiile inter-sexe, declarându-se preocupaţi de viitorul lor sexual, aproape în egală măsură ca de cel profesional şi „solicitând în programa de învăţământ ore afectate acestui domeniu, ori cabinete specializate care să le asigure suport, consiliere psihosexologică şi psihologică.”

Aceasta cu atât mai mult cu cât 80% dintre adolescenţi declară „deşi nu au avut şi nici nu au probleme sexuale”, ei au avut totuşi probleme de natură afectivă şi relaţională cu partenerii lor şi cu părinţii, ori dubii, complexe de inferioritate şi sentimente de inadecvare, ca urmare a incapacităţii de a stabili contacte pozitive cu sexul opus, 28 % dintre adolescenţi (care au debutat în viaţa sexuală), consideră familia drept vinovată de insatisfacţiile lor pe plan sexual şi afectiv, iar 19 % acuză lipsa unui spaţiu adecvat pentru viaţa lor intimă. Fetele consideră, în majoritate, atitudinea parentală ca fiind restrictiva, iar băieţii resimt frustrant absenţa unui spaţiu psihologic şi locativ, care să le asigure autonomia vieţii intime. 44,5% au apelat la sprijinul afectiv, îndeosebi din partea unor prieteni, persoane cunoscute, mature, rude, dar mai puţin la părinţi. Fetele mai mult decât băieţii, solicită uneori sprijin emoţional din partea mamelor.

Oricum, 75% dintre ei consideră viaţa sexuală şi afectivă importantă pentru ei, şi chiar dacă ea nu ocupă primul loc, (acesta fiind ocupat de prestaţia şcolară şi mai ales de orientarea profesională), ocupă totuşi al II-lea loc în lista celor mai importante valori. Ceea ce este însă pozitiv, este orientarea predilect - majoritară în favoarea iubirii, care la 55% este asociată obligatoriu relaţiilor sexuale, iar la 45 % valorizării căsniciei.

Alte date interesante, definitorii pentru atitudinea şi proiectele proprii adolescenţilor sunt: 78% doresc să decidă ei când vor avea copii, şi nu se lase acest eveniment la voia întâmplării, băieţii, mai mult decât fetele, specificând în mod special dorinţa da a avea urmaşi: 89,5 % doresc să aibă copii, dar în viitor, de preferinţă după căsătorie şi după vârsta de 25 de ani, sau atunci când mijloacele materiale le vor permite.

Cercetătoarea C. L. Neagu, sugerează că nivelul de maturitate psihosexuală înclină oarecum în favoarea băieţilor, fetele având în mai mare măsură neclarităţi privind comportamentul de sex- rol, dificultăţi sau lacune informaţionale, (de altfel, pentru 37% din subiecţi, principala sursă informaţională o constituie prietenii, urmaţi de părinţi – 25%).

Ceea ce este de semnalat este faptul că 46,5% dintre adolescenţi, indiferent de sex, doresc să fie ajutaţi, clarificaţi şi „ascultaţi”, în înţelegerea şi rezolvarea problemelor lor, chiar dacă preferă să-şi asume deciziile ei înşişi.

Dintr-o altă cercetare, efectuată pe 200 de adolescenţi (100 de fete şi 100 de băieţi), reiese faptul că 41 % şi-au început viaţa sexuală. Băieţii au debutat mai devreme şi în număr mai mare decât fetele. Astfel, structura pe nivele de vârstă a adolescenţilor care şi-au început viaţa sexuală ne indică un vârf (88,8%) la băieţi în cadrul vârstei de 18 ani şi un vârf la fete (50%) la vârsta de 19 ani.

De ce nu putem scapa de amintirile dureroase

Amintirile dureroase pe care oamenii ar dori cel mai tare sa scape sunt cel mai dificil de inlaturat, in special cand amintirile sunt declansate de stimuli vizuali, potrivit unui studiu al Universitatii Carolina de Nord

Cand te uiti la stiri la televizor si vezi cate tragedii se intampla in lume, acest lucru are asupra ta un efect mai mare decat titlul dintr-un ziar, spune autorul studiului Keith Payne, profesor de psihologie la Colegiul de Arta si Stiinte.

Capacitatea de adaptare ne ajuta sa uitam intentionat anumite lucruri, cum ar fi directiile gresite sau numarul de telefon vechi sau gresit al unui prieten. Uitarea intentionata ne ajuta memoria sa se actualizeze cu informatii noi.

Studiile au demonstrat ca evenimentele emotionante,negative , ca picarea unui examen, sau o critica la adresa noastra sunt greu de uitat.

Cand oamenii isi propun sa uite anumite informatii, ei trebuie sa o izoleze mental iar apoi sa o blocheze. Dar emotia submineaza, ingreuneaza ambii pasi, atat izolarea cat si blocarea. Oamenii fac o multitudine de conexiuni intre evenimentele incarcate emotional si alte parti ale vietii.

Aceasta contrasteaza cu studiile anterioare referitoare la intamplarile emotionante si uitarea intentionata, dar acele studii au folosit ca stimuli cuvinte cu incarcatura emotionala, ca « moarte » si « sex ».

Un studiu le-a cerut celor 218 de participanti sa reactioneze la fotografii in loc de text.

Cuvantul « crima », de exemplu, poate sau nu poate sa-ti faca frica, dar daca vezi o imagine violenta este posibil ca efectul sa fie altul.

Cercetarile in domeniu au demonstrat ca subiectii nu pot uita intentionat evenimente emotionante asa de usor cum ar fi firesc sa se intample. Au mai descoperit, de asemenea, ca ambele tipuri de evenimente placute sau neplacute sunt rezistente la uitarea intentionata.

Studiile efectuate de Universitatea din California au contribuit la intelegerea felului in care emotia constrange controlul mental si la gasirea raspunsului la intrebarea daca uitarea intentionata poate fi de folos in experientele dureroase si traumatizante.

Descoperirile au aratat ca locurile incarcate emotional limiteaza abilitatea de control a mintii. Chiar si cele mai usoare emotii pot submineaza uitarea intentionata. Dar aceasta nu inseamna ca amintirile emotionante nu pot fi uitate niciodata intentionat. Daca motivatia de a le uita este suficient de puternica, acest lucru poate combate efectele emotiei prin strategii de coping.

6 greseli pe care le fac barbatii

De cele mai multe ori barbatii cred despre ei ca sunt atotstiutori in materie de sex, ca femeile sunt previzibile si usor de modelat in intimitate, cand de fapt sexualitatea femeii, in mintea barbatului, e plina de erori si omisiuni. Credintele si convingerile sexuale ale barbatilor sunt raspunzatoare de greselile pe care ei le fac atunci cand femeile dau semnalele disponibilitatii sexuale.
Dupa ce invata “filosofia vietii” oamenii considera ca toti ceilalti traiesc sexul la fel ca ei.

Tendinta barbatilor este de a invata o mulţime de tehnici sexuale de la filmele pentru adulţi, desi noi toţi credem ca ştim “cum se face de fapt”, experienta personala fiind cea mai valoroasa, cel mai important criteriu de selectie.
Experienţa poate ajuta, dar multe femei pot fi timide, atunci când vorbesc despre ceea ce le place.

Tristan Taormino şi Lou Paget, ne spun care sunt cele mai frecvente greseli ale barbatilor in materie de sex.
Taormino este o prolifica autoare, lector si producator. Paget este autor al Cartii The Great Lover Playbook, a manualelor de sex şi sustine seminarii la nivel national.

Greseala nr. 1 – Stii ce-si doreste ea
Barbatii fac presupuneri despre ceea ce doreste femeia de langa ei bazandu-se pe ceea ce au observat ca le place altor femei. Dar nu toate femeile sunt la fel. In timp se contureaza o maturitate sexuala dar nu intotdeauna ceea ce functioneaza in cazul unei femei va functiona in cazul tuturor femeilor. Acest lucru nu este valabil numai in sfera sexualitatii ci si in sfera relationala.

Greseala nr. 2 – Tu ii poti oferi tot ce-si doreste
Unele femei nu pot avea un orgasm decat la 3,000 rpm. Nici o atingere sau miscare a degetelor nu poate genera o astfel de vibratie. Barbatii, in general, considera ca ceva este in neregula daca o femeie are nevoie de un vibrator. Daca singura modalitate prin care o femeie poate ajunge la orgasm este vibratorul acest lucru nu inseamnca ca este ceva in neregula cu acea femeie. Taormino sfatuieste barbatii sa se gandeasca la un vibrator ca fiind un aliat si nu un substitut. Multe cupluri folosesc vibratorul in timpul actului sexual. In timp ce cei doi fac un lucru vibratorul poate face un alt lucru.

Greseala nr. 3 – Sexul se traieste la fel, fie ca esti barbat sau femeie
Paget afirma ca este o mare diferenta in modul de a simti sexul ca barbat si ca femeie. Cand cei doi fac dragoste si penisul barbatului intra in vaginul femeii senzatia este atat de specifica incat barbatii nici nu-si pot imagina ca femeile nu simt la fel. Paget spune ca nimic nu este mai departe de adevar. Interiorul vaginului este mai putin sensibil decat alte parti exterioare ale corpului femeii. De asemenea senzatia poate sa nu fie chiar asa placuta mai ales in cazul in care penisul este foarte lung o femeie poate avea senzatia ca este apasata in stomac si i se poate face greata.

Greseala nr. 4 – Cunoasterea anatomiei feminine
Cei mai multi barbati stiu ce este un clitoris si unde sa-l gaseasca dar acest lucru nu inseamna ca stiu cat de important este clitorisul. Acum mai bine de 30 de ani la inceputul revolutiei sexuale un best-seller numit Joy of sex vorbea despre importanta orgasmica a clitorisului. Dar credinta ca femeia poate avea orgasm numai din penetrare vaginala inca persista. Sunt femei care nu pot avea orgasm din penetrare vaginala cu exceptia cazului in care sunt stimulate clitoridian. Este vorba despre cum isi doreste celalalt sa fie atins. Unele femei prefera stimularea indirecta. Cum poti afla ce ii place partenerei tale? Nimic mai simplu – intreab-o!

Greseala nr. 5 – Uda = excitata
Barbatii, uneori, cred ca dacă o femeie nu este suficient de uda nu se poate efectua penetrarea. Nu vă faceţi griji pentru asta. "Cred că este un mit că, dacă esti excitat, esti ud," spune Taormino. Nu neapărat. Unele femei au tendinţa de a se umezi mai mult decât altele, şi in mod diferit de la o zi la alta. Aceasta variază si în funcţie de fazele ciclului menstrual, si poate fi influentata de stres şi medicamente.

Greseala nr. 6 – Tacerea este de aur
O mulţime de barbati considera ca ar trebui sa se pastreze tacerea in timpul sexului acest lucru insemnand ca partenera ar trebuie să ghiceasca ce-i place si ce nu. O femeie care ar dori sa-si satisfaca partenerul ar prefera sa i se indice unele directii. O conversatie in care sa-i comunici celuilalt ce-ti place ar fi foarte utila in pat.

Douasprezece moduri in care furia va poate afecta sanatatea

Cercetarile intreprinse au descoperit legaturi intre temperamentul iritabil si obiceiul de a avea accese de furie, pe de o parte, si starea de sanatate fizica si emotionala, pe de alta:

1. Risc crescut de hipertensiune arteriala.
2. Niveluri crescute de homeocisteina, ceea ce duce la leziuni arteriale si risc crescut de afectiuni coronariene ale inimii.
3. Niveluri mai mari ale proteinei CRP din familia pentraxinelor, asociata cu riscul de boala cardiaca si atac cerebral.
4. Niveluri crescute de cortizol si adrenalina.
5. Slabirea imunitatii (ca urmare a excesului de hormoni care stimuleaza inutil sistemul imunitar).
6. Greutate corporala crescuta (din cauza nivelurilor mai mari de cortizol).
7. Sensibilitate crescuta la agenti patogeni, microbi banali, virusi si vulnerabilitate mai mare la predispozitia genetica pentru cancer sau boli de inima.
8. Risc crescut de periodontita (afectiuni ale gingiilor).
9. Vulnerabilitate mai mare la tulburarile de alimentatie.
10. Incidenta crescuta a nevrozei anxiose, a depresiei, a starilor de disconfort somatic (dureri surde, junghiuri)
11. Deteriorarea celulara, imbatranirea prematura, durata de viata mai scurta.
12. Probabilitatea mai mare ca oamanii maniosi sa nu urmeze tratamentul stabilit punandu-si astfel in pericol sanatatea.